joi, 4 martie 2010

trei


                    Soseau  musafirii  si era din ce in ce  mai ciudat, fiindca toti erau prieteni ai gazdei mele, nimeni din familia sau colegii fetei. Abia asteptam venirea profesorului, dar el sunase  sa anunte ca intarzie. Duduia, ma rog, Gabriela, nu statea cu oaspetii in sufragerie, ci pregatea senvisuri si cafele singura in bucatarie, dar parea ca nimanui nu-i pasa. Singurul ei invitat, profesorul, intarzia. Eram intrigat. Toata lumea in sufragerie se simţea bine. Am parasit incaperea fiindca nu puteam sa nu ma intreb: de ce o amana - e doar ziua ei. Vine cu sotia? Oare ii va darui ceva scump, deosebit? - pentru ca, asa cum il cunosteam  eu, d-l Arama era o mostra de zgarcenie nemaivazuta. I-o aduce totusi ceva? m-am intrebat ironic. “Nici eu nu i-am luat nimic”, a venit de undeva un fel de raspuns mai puţin ironic si mai mult ingrijorat. M-am asezat pe un fotoliu in hol. Oare George vine? “ Asa a promis, dar tu il stii cum e …” mi-a raspuns Madamme. Am tresarit – nu realizasem ca rostisem intrebarea cu glas tare. …Hartie de impachetat… “Am”, m-a surprins din nou raspunsul ei la o alta intrebare pe care o crezusem nerostita. “…inca sase sortimente”, continuase raspunsul adresat cu care era adancita intr-o discuţie despre branzeturi.
                  La mine in camera era liniste si cald. Dincolo deschisesera geamurile; aici insa aerul parea mai dens. Cautam ceva de impachetat, desi stiam sigur ca nu detin asa ceva. Dar era ziua contrazicerilor: am gasit o cutie pentru cadouri in care statea impachetat un pulovar albastru. Uitasem de el; tot mama… Era moale si l-am imbracat. Tot ce a trebuit sa fac a fost sa asez in cutia goala papucii-pisica si gata cadoul.       
                 Nu imi venea sa cred. Profesorul a telefonat din nou: ii era imposibil sa ajunga. Desi era trista, obrajii Duduii  prindeau  culoare. Asadar nu  era deloc apropiata de unchiul ei, de familia lui.  Nu stiu de ce, dar m-am bucurat pentru ea;  scapase  poate de o intalnire  stanjenitoare. Paradoxal,  dar  si eu ma  simteam  mai  bine. Ultimul a ajuns George,  intarziat  din  cauza  unui  pacient cu certe  inclinatii  spre violenta.
Petrecera se încinsese de-a dreptul când mi-am aruncat privirea catre ceas: 22:27; imposibil! Când a trecut timpul?  Parea ca ne-am adunat doar de un ceas, pe când noi „schimbam impresii”, dansam si ne delectam gastronomic de vreo cinci. Prima care a dat dovada de realism a fost micuta Oana scâncind, natural, unica sa nevoie si dorinta: mi-e somn. Astfel ne-am luat la revedere de la Madamme si de la îngerasul ei, si tot astfel s-a dat si un fel de semnal de încheiere a serii. „Doamna general” si înca alte trei doamne din acelasi leat au suferit spontan caderi nervoase din cele mai putin verosimile, totusi nimic care sa nu poata fi solutionat cu un paharel de visinata, mult tact din partea Gabrielei si calm din a mea.  Fraulein Inge a gasit solutia optima: generalissima ramâne la noi peste noapte, iar eu le voi conduce – cu taxiul, bineînteles – pe celelalte trei catre domicilii; ceea ce am si facut. Pe drumul de întoarcere însa, mi-a rasarit în minte Mihaela; Dumnezeule, cum de-am uitat cu totul de ea?! Avusese invitaţi, desigur, doi dintre ei îmi erau amici, dar ma asteptase negresit în tot acest timp. Am platit taxiul, dar odată ajuns acasa m-am razgândit. Mi-am ridicat gulerul pardesiului si am pornit repede spre Piaţa Aurarilor. Era frig si batea vântul în rafale puternice, aerul umed si rece îmi intra prin haina pâna la oase, dar îmi calma creierul infierbântat de gânduri. În faţa teatrului m-am oprit: n-avea nici un rost sa merg la ea! De ce, pentru ce sa bat la usa Mihaelei acum, în miezul noptii, cu mâinile goale, cu o scuza explicativa în care nici eu nu credeam, si mai ales, sub ce pretext? 
Am coborat pe bulevard, de-a lungul vechiului zid pana spre gara, cu mainile adanc infipte in buzunare, cu pasul intins. Apoi m-am intors, pe acelasi trotuar, cu vantul sufland din spate si tin minte ca am mantuit vreo trei tigari. Acasa. Am stat in intuneric, intins pe pat, cu ochii deschisi incercand sa fixez un punct prin lumina venita pe fereastra de la unicul felinar al strazii, un bloc mai incolo. Nu ma puteam gandi la nimic, aveam un vid inapoia fruntii si doar derulam, ca un aparat de proiectie vechi, franturi de imagini din ultimele zile. Intr-un tarziu am cazut intr-un somn greu din care m-am desteptat abia cand se apropia amiaza.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu