PATRU

       

        Casa era cufundata in liniste, nici o miscare nu se auzea pe hol ori la bucatarie. Ceasul arata ora doua dupa amiaza si inca nici un personaj nu isi facea simtita prezenta. Pe George il banuiam a fi la spital, dar Fraulein? Si Gabriela? Hopa! N-o mai „duduiam”... Fireste, e normal, odata ce ne cunoastem... Posibil sa fie la facultate, desi filologia avea cursuri predominant dimineata. Totusi, cum nu ma interesase niciodata subiectul, l-am lasat si acum suspendat in intrebare si am intrat in bucatarie pentru ritualul cafelei.  Am prins cursurile de dupa-amiaza si ziua a trecut pe nesimtite. Seara am intrat cu Nichita la teatru; se juca „Idiotul”.
        Weekend-ul si apoi saptamanile urmatoare s-au scurs intre facultate si ziarul la care incepusem sa colaborez  cu un an in urma. Am lucrat enorm pentru ca, in perioada sarbatorilor de iarna, nu prea veneau colegii la serviciu si greul ramanea pe umerii nostri, ai colaboratorilor. Unde mai pui ca urma ca, din februarie, sa devin angajat cu norma intreaga. Plecam dimineata la redactie si ajungeam acasa mai mult noaptea, frant, doar ca sa fac un dus si sa dorm. Ma puteam lua de mana cu George. In prima zi din vacanta de iarna, dupa corecturi la ziar, absorbit in rutina, m-am dus la universitate. In fata intrarii m-am oprit ca electrocutat: cladirea parea pustie, luminile stinse faceau ferestrele sa ma fixeze in loc si eu asteptam sa le vad clipind, ochi imensi si orbi. M-am scuturat ca trezit din vis si, incheindu-mi haina, am lasat Universitatea si Primaria in urma si am traversat spre Hotel Bulevard. In dreptul Parcului Astra era un grup galagios de fete si baieti, studenti ca si mine, adunati in jurul unui morman de rucsace mari, gata de plecare. Am recunoscut dintr-o privire doua prietene ale Mihaelei, asa ca am virat dreapta, prea tarziu totusi. „Max! Max!” – isi fluturau manusile in aerul rece si le-am facut un semn de adio cu mana, sugerand ca ma grabesc ingrozitor. Prima seara in care sunt liber si nu stiu ce sa fac. Mi-e foame si simt oboseala in genunchi si in umeri, imi par mai grei ca azi dimineata si fac un efort sa ma transport pana la Crama lui Don Titi unde imi comand o cana de vin fiert si-o pita cu fasole. Mi-e drag localul, mi-e drag Don Titi. Studentii se dau in vant dupa crama lui cu intrare stramta si mese de lemn grosier, cu scari mici si incaperi pline de rasete si voie buna, de muzica iscata din corzi de chitari  si voci timide, si afumate din belsug de tigari. Aprind si eu una si contnui sa sprijin zidul, cu ochii dupa vreun scaun liber. Beau vinul la barul inalt, platesc, iau felia de paine cu fasole si ies. Sunt la doua minute de Piata Aurarilor, insa decid s-o iau incet spre casa. La Imparatul Romanilor e forfota mare, puhoi de lume stransa in fata hotelului si trebuie sa ma lupt ceva pana sa razbesc prin harmalaie. Am lasat o parte din fasole pe imbracamintea celor din multime, asa ca arunc painea langa o bancuta sub care sta un caine salb si roscovan. Cobor prin parculet si traversez in fata teatrului, cu ochii la afise; parca as intra. Ma simt tentat sa evadez in alta lume, una in care sa nu trebuiasca sa vorbesc, sa ma misc, sa raspund pentru nimic: o lume in care sa fiu doar martor. „Nunta lui Figaro”, a lui Ranin. Iau bilet, desi am mai vazut-o si intru. Ma binedispune si simt ca imi voi trage energia de aici pentru cateva zile.