Gospodina, singura si plictisita de singuratate, fraulein Inge, puţin trecuta de 60 de ani, cu par roscat, saptamanal aranjat cu bigudiuri mari, slaba si cu vorba usor taraganata, era proprietara casei pe care o imparţea cu chiriasii ei: eu, Geo si Duduia. George, in ultimul an la medicina, scump si la vorba si la vedere, isi petrecea mai tot timpul, zi sau noapte, la spital. Acolo manca, acolo dormea. Cel de-al treilea chirias era o nepoata mai saracuta a unui profesor universitar si ziarist, pe care intamplator il aveam profesor de specializare. Cu George eram bun prieten. Locuisem impreuna si in anul trecut, tot aici. Ne-a placut ca aveam fiecare camera lui, liniste si eram la zece minute de centru: eu aproape de facultate, el aproape de spital. In plus, chiria era acceptabila, iar fraulein Inge inţelegatoare. Dar despre fata asta stiam doar ca e studenta in primul an la litere si ca unchiul ei, profesorul, i-o daduse gazdei mele in grija. N-o prea vedeam, dar o idee despre ea ajunsesem sa imi fac: intruchipa genul de mironosita, aparent grava si delicata, usurica la minte, daca nu chiar prostuta, sigur suferinda de melancolie in stadiu cronicizat. Fiinta asta parea o enigmatica fantoma a Ofeliei, mereu inchisa in camera ei, lipsita de ceea ce pentru jurnalistul din mine era vital: comunicarea. Mesele luate separat, ca si existenta a doua bai in apartament ne simplificau viata particulara. In concluzie, relatiile noastre se reduceau la politicosul “buna ziua”. Nici macar numele nu i-l stiam; si nici nu ma interesa. Fraulein o pomenea foarte rar, si atunci, invariabil, o numea “Duduia”.
Urma intr-adevar sa mananc, dar nu atunci, ci la masa festiva pe care dumneaei o pregatise in cinstea onomasticii domnisoarei Gabriela Arama, nimeni alta decat Duduia. As fi sarit fericit peste respectivul festin, insa invitatul de onoare era celebrul unchi, exigentul meu profesor. Şi asta n-ar fi atarnat chiar asa de greu, insa binevoitoarea mea gazda ii impuiase urechile cu laude la adresa mea si pasamite, nu ma puteam dezminti. Deci temutul personaj abia astepta sa ne intalnim. Eu nu. Daca de telefonul patronului (de la o companie “germana“ si falimentara) care umbla sa ma angajeze - in ciuda refuzurilor mele - as fi reusit sa ma eschivez cumva, nu acelasi lucru il puteam spune despre revederea planuita, mai bine zis premeditata, de Fraulein Inge.
In concluzie, a trebuit sa fac inca doua drumuri in oras. Primul, in Piaţa Unirii, ca sa cumpar crizanteme pentru “dineu” - porunca de la stapanire. La o strada mai incolo statea singurul meu prieten adevarat, Nichita, asa ca i-am facut o vizita fugara si mai ales, disperata. Al doilea drum ma purta in cealalta parte a orasului, la doamna Rosemarie Samson, cea care asigura dulciurile si “buna dispozite”- cum numea dumneaei vinul. La Nichita am ajuns intr-o suflare, cu haina descheiata, cu manusile intr-o mana si cu snopul de crizanteme albe la subrat. Apartamentul n-are sonerie, iar consemnul nostru erau trei batai scurte. De data asta insa bateam intr-una, destul de tare si, printre gafaieli mai imploram: “deschide, prietene; trebuie sa fii acasa, eu sunt, e de rau, Nichita…” A deschis mai repede decat ma asteptam asa ca, pentru cateva clipe, l-am privit tamp si descumpanit. Abia dupa un pahar cu apa pe care l-am sorbit incet, inghititura cu inghititura, i-am prezentat dilema in care, fara doar si poate, ma aflam. Douazeci de minute mai tarziu, plecam de la el alt om, linistit, gata sa infrunt situatia; omul asta are darul inascut de a ma calma… Am mai cumparat un brat de cizanteme, ca sa-mi fac curaj. Frumoase erau crizantemele alea, in inceputul de noiembrie, mari, albe, cu miros de toamna tarzie…
Am livrat-o la domiciliu si pe nemtoaica Rosemarie Samson, prietena si coetnica gazdei mele, sotie unui colonel disparut in al doilea razboi mondial si pe care il pomenea la fiecare al zecelea cuvant ca fiind “sotul meu, generalul”. Poate ca povestile batranei nemtoaice nu erau tocmai pe gustul meu, insa prajiturile, cu siguranta meritau eforturile prelungite - si din partea ei, si din a mea. Acasa, agitandu-se in drumurile dintre bucatarie si sufragerie, o descoperisem cu placere pe Madamme. Aceasta doamna, pe numele sau Iulia Popescu, era profesoara de franceza si locuia pe atunci vizavi de noi. Vizita destul de des Franta – avea rude si amici la Marsilia - si, recent intoarsa din voiaj, ne adusese pentru sarbatorire branzeturi fine si sampanie. Plus o surpriza in peisajul apartamentului nostru: pe dulcea ei nepotica. Numele odraslei era Oana; “dragut nume”, am zis doar ca sa nu tac, si rau am facut, caci micuta s-a infipt in fata mea, mi-a intins simandicoasa mana precum cucoanele si a accentuat peltic : “domnisoara Oana”. In loc sa-i sarut manuţa intinsa, care purta urme ale serioaselor lectii de scris liniute si bastonase, am mangaiat-o parinteste pe crestet, ceea ce i-a displacut evident, caci mi-a rasplatit gestul de afectiune cu un sut in fluierul piciorului stang, pe care nu l-am mai simtit toata seara.
Urma intr-adevar sa mananc, dar nu atunci, ci la masa festiva pe care dumneaei o pregatise in cinstea onomasticii domnisoarei Gabriela Arama, nimeni alta decat Duduia. As fi sarit fericit peste respectivul festin, insa invitatul de onoare era celebrul unchi, exigentul meu profesor. Şi asta n-ar fi atarnat chiar asa de greu, insa binevoitoarea mea gazda ii impuiase urechile cu laude la adresa mea si pasamite, nu ma puteam dezminti. Deci temutul personaj abia astepta sa ne intalnim. Eu nu. Daca de telefonul patronului (de la o companie “germana“ si falimentara) care umbla sa ma angajeze - in ciuda refuzurilor mele - as fi reusit sa ma eschivez cumva, nu acelasi lucru il puteam spune despre revederea planuita, mai bine zis premeditata, de Fraulein Inge.
In concluzie, a trebuit sa fac inca doua drumuri in oras. Primul, in Piaţa Unirii, ca sa cumpar crizanteme pentru “dineu” - porunca de la stapanire. La o strada mai incolo statea singurul meu prieten adevarat, Nichita, asa ca i-am facut o vizita fugara si mai ales, disperata. Al doilea drum ma purta in cealalta parte a orasului, la doamna Rosemarie Samson, cea care asigura dulciurile si “buna dispozite”- cum numea dumneaei vinul. La Nichita am ajuns intr-o suflare, cu haina descheiata, cu manusile intr-o mana si cu snopul de crizanteme albe la subrat. Apartamentul n-are sonerie, iar consemnul nostru erau trei batai scurte. De data asta insa bateam intr-una, destul de tare si, printre gafaieli mai imploram: “deschide, prietene; trebuie sa fii acasa, eu sunt, e de rau, Nichita…” A deschis mai repede decat ma asteptam asa ca, pentru cateva clipe, l-am privit tamp si descumpanit. Abia dupa un pahar cu apa pe care l-am sorbit incet, inghititura cu inghititura, i-am prezentat dilema in care, fara doar si poate, ma aflam. Douazeci de minute mai tarziu, plecam de la el alt om, linistit, gata sa infrunt situatia; omul asta are darul inascut de a ma calma… Am mai cumparat un brat de cizanteme, ca sa-mi fac curaj. Frumoase erau crizantemele alea, in inceputul de noiembrie, mari, albe, cu miros de toamna tarzie…
Am livrat-o la domiciliu si pe nemtoaica Rosemarie Samson, prietena si coetnica gazdei mele, sotie unui colonel disparut in al doilea razboi mondial si pe care il pomenea la fiecare al zecelea cuvant ca fiind “sotul meu, generalul”. Poate ca povestile batranei nemtoaice nu erau tocmai pe gustul meu, insa prajiturile, cu siguranta meritau eforturile prelungite - si din partea ei, si din a mea. Acasa, agitandu-se in drumurile dintre bucatarie si sufragerie, o descoperisem cu placere pe Madamme. Aceasta doamna, pe numele sau Iulia Popescu, era profesoara de franceza si locuia pe atunci vizavi de noi. Vizita destul de des Franta – avea rude si amici la Marsilia - si, recent intoarsa din voiaj, ne adusese pentru sarbatorire branzeturi fine si sampanie. Plus o surpriza in peisajul apartamentului nostru: pe dulcea ei nepotica. Numele odraslei era Oana; “dragut nume”, am zis doar ca sa nu tac, si rau am facut, caci micuta s-a infipt in fata mea, mi-a intins simandicoasa mana precum cucoanele si a accentuat peltic : “domnisoara Oana”. In loc sa-i sarut manuţa intinsa, care purta urme ale serioaselor lectii de scris liniute si bastonase, am mangaiat-o parinteste pe crestet, ceea ce i-a displacut evident, caci mi-a rasplatit gestul de afectiune cu un sut in fluierul piciorului stang, pe care nu l-am mai simtit toata seara.
Uitasem complet de Mihaela.
( va urma )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu