CINCI

Se apropie Craciunul cu pasi repezi si mama plange la telefon. S-a dus tanti Nina. 

Sora mai mare a mamei, Elena pe numele de botez, avea 13 ani cand s-a casatorit. Ofiterul Lazar Octavian a luat-o de la parinti cu nunta modesta, desi fata avea zestre buna si, tot in noaptea nuntii, dupa petrecere, a adus-o inapoi, inlacrimata si speriata de casa straina. Acolo a ramas inca un an, timp in care sotul ei o vizita  si-ii aducea carti,  iar ea ii cauta in buzunarele de la tunica dupa bomboane... Copila, blonda si cuminte, il iubea si-l respecta pe domnul amabil, se jucau impreuna de-a statele lumii pe un atas adus de dumnealui tocmai de la Paris, dar nu vroia in ruptul capului sa il urmeze. Intr-o zi de iarna, ca acum, a oprit trasura lui in fata casei si ordonanta a descarcat din ea darurile de la nunta - se desparteau. Le-a primit uimita si fara o vorba, le-a randuit, asa nedeschise, in salonasul mic. Apoi a urcat in trasura si a cerut ordonantei sa o duca la garnizoana. Acolo, ce a vorbit cu comandantul n-a povestit la nimeni niciodata,dar Ofiterul Lazar a gasit, intorcandu-se seara acasa, luminile aprinse si pe sotia sa in prag. Si, timp de 35 de ani nu i-a despartit nimeni si nimic. Unchiul Octavian a murit la 70 de ani cu numele ei pe buze: Nina... 

va urma...

PATRU

       

        Casa era cufundata in liniste, nici o miscare nu se auzea pe hol ori la bucatarie. Ceasul arata ora doua dupa amiaza si inca nici un personaj nu isi facea simtita prezenta. Pe George il banuiam a fi la spital, dar Fraulein? Si Gabriela? Hopa! N-o mai „duduiam”... Fireste, e normal, odata ce ne cunoastem... Posibil sa fie la facultate, desi filologia avea cursuri predominant dimineata. Totusi, cum nu ma interesase niciodata subiectul, l-am lasat si acum suspendat in intrebare si am intrat in bucatarie pentru ritualul cafelei.  Am prins cursurile de dupa-amiaza si ziua a trecut pe nesimtite. Seara am intrat cu Nichita la teatru; se juca „Idiotul”.
        Weekend-ul si apoi saptamanile urmatoare s-au scurs intre facultate si ziarul la care incepusem sa colaborez  cu un an in urma. Am lucrat enorm pentru ca, in perioada sarbatorilor de iarna, nu prea veneau colegii la serviciu si greul ramanea pe umerii nostri, ai colaboratorilor. Unde mai pui ca urma ca, din februarie, sa devin angajat cu norma intreaga. Plecam dimineata la redactie si ajungeam acasa mai mult noaptea, frant, doar ca sa fac un dus si sa dorm. Ma puteam lua de mana cu George. In prima zi din vacanta de iarna, dupa corecturi la ziar, absorbit in rutina, m-am dus la universitate. In fata intrarii m-am oprit ca electrocutat: cladirea parea pustie, luminile stinse faceau ferestrele sa ma fixeze in loc si eu asteptam sa le vad clipind, ochi imensi si orbi. M-am scuturat ca trezit din vis si, incheindu-mi haina, am lasat Universitatea si Primaria in urma si am traversat spre Hotel Bulevard. In dreptul Parcului Astra era un grup galagios de fete si baieti, studenti ca si mine, adunati in jurul unui morman de rucsace mari, gata de plecare. Am recunoscut dintr-o privire doua prietene ale Mihaelei, asa ca am virat dreapta, prea tarziu totusi. „Max! Max!” – isi fluturau manusile in aerul rece si le-am facut un semn de adio cu mana, sugerand ca ma grabesc ingrozitor. Prima seara in care sunt liber si nu stiu ce sa fac. Mi-e foame si simt oboseala in genunchi si in umeri, imi par mai grei ca azi dimineata si fac un efort sa ma transport pana la Crama lui Don Titi unde imi comand o cana de vin fiert si-o pita cu fasole. Mi-e drag localul, mi-e drag Don Titi. Studentii se dau in vant dupa crama lui cu intrare stramta si mese de lemn grosier, cu scari mici si incaperi pline de rasete si voie buna, de muzica iscata din corzi de chitari  si voci timide, si afumate din belsug de tigari. Aprind si eu una si contnui sa sprijin zidul, cu ochii dupa vreun scaun liber. Beau vinul la barul inalt, platesc, iau felia de paine cu fasole si ies. Sunt la doua minute de Piata Aurarilor, insa decid s-o iau incet spre casa. La Imparatul Romanilor e forfota mare, puhoi de lume stransa in fata hotelului si trebuie sa ma lupt ceva pana sa razbesc prin harmalaie. Am lasat o parte din fasole pe imbracamintea celor din multime, asa ca arunc painea langa o bancuta sub care sta un caine salb si roscovan. Cobor prin parculet si traversez in fata teatrului, cu ochii la afise; parca as intra. Ma simt tentat sa evadez in alta lume, una in care sa nu trebuiasca sa vorbesc, sa ma misc, sa raspund pentru nimic: o lume in care sa fiu doar martor. „Nunta lui Figaro”, a lui Ranin. Iau bilet, desi am mai vazut-o si intru. Ma binedispune si simt ca imi voi trage energia de aici pentru cateva zile.

trei

                    Soseau  musafirii  si era din ce in ce  mai ciudat, fiindca toti erau prieteni ai gazdei mele, nimeni din familia sau colegii fetei. Abia asteptam venirea profesorului, dar el sunase  sa anunte ca intarzie. Duduia, ma rog, Gabriela, nu statea cu oaspetii in sufragerie, ci pregatea senvisuri si cafele singura in bucatarie, dar parea ca nimanui nu-i pasa. Singurul ei invitat, profesorul, intarzia. Eram intrigat. Toata lumea in sufragerie se simţea bine. Am parasit incaperea fiindca nu puteam sa nu ma intreb: de ce o amana - e doar ziua ei. Vine cu sotia? Oare ii va darui ceva scump, deosebit? - pentru ca, asa cum il cunosteam  eu, d-l Arama era o mostra de zgarcenie nemaivazuta. I-o aduce totusi ceva? m-am intrebat ironic. “Nici eu nu i-am luat nimic”, a venit de undeva un fel de raspuns mai puţin ironic si mai mult ingrijorat. M-am asezat pe un fotoliu in hol. Oare George vine? “ Asa a promis, dar tu il stii cum e …” mi-a raspuns Madamme. Am tresarit – nu realizasem ca rostisem intrebarea cu glas tare. …Hartie de impachetat… “Am”, m-a surprins din nou raspunsul ei la o alta intrebare pe care o crezusem nerostita. “…inca sase sortimente”, continuase raspunsul adresat cu care era adancita intr-o discuţie despre branzeturi.
                  La mine in camera era liniste si cald. Dincolo deschisesera geamurile; aici insa aerul parea mai dens. Cautam ceva de impachetat, desi stiam sigur ca nu detin asa ceva. Dar era ziua contrazicerilor: am gasit o cutie pentru cadouri in care statea impachetat un pulovar albastru. Uitasem de el; tot mama… Era moale si l-am imbracat. Tot ce a trebuit sa fac a fost sa asez in cutia goala papucii-pisica si gata cadoul.       
                 Nu imi venea sa cred. Profesorul a telefonat din nou: ii era imposibil sa ajunga. Desi era trista, obrajii Duduii  prindeau  culoare. Asadar nu  era deloc apropiata de unchiul ei, de familia lui.  Nu stiu de ce, dar m-am bucurat pentru ea;  scapase  poate de o intalnire  stanjenitoare. Paradoxal,  dar  si eu ma  simteam  mai  bine. Ultimul a ajuns George,  intarziat  din  cauza  unui  pacient cu certe  inclinatii  spre violenta.
Petrecera se încinsese de-a dreptul când mi-am aruncat privirea catre ceas: 22:27; imposibil! Când a trecut timpul?  Parea ca ne-am adunat doar de un ceas, pe când noi „schimbam impresii”, dansam si ne delectam gastronomic de vreo cinci. Prima care a dat dovada de realism a fost micuta Oana scâncind, natural, unica sa nevoie si dorinta: mi-e somn. Astfel ne-am luat la revedere de la Madamme si de la îngerasul ei, si tot astfel s-a dat si un fel de semnal de încheiere a serii. „Doamna general” si înca alte trei doamne din acelasi leat au suferit spontan caderi nervoase din cele mai putin verosimile, totusi nimic care sa nu poata fi solutionat cu un paharel de visinata, mult tact din partea Gabrielei si calm din a mea.  Fraulein Inge a gasit solutia optima: generalissima ramâne la noi peste noapte, iar eu le voi conduce – cu taxiul, bineînteles – pe celelalte trei catre domicilii; ceea ce am si facut. Pe drumul de întoarcere însa, mi-a rasarit în minte Mihaela; Dumnezeule, cum de-am uitat cu totul de ea?! Avusese invitaţi, desigur, doi dintre ei îmi erau amici, dar ma asteptase negresit în tot acest timp. Am platit taxiul, dar odată ajuns acasa m-am razgândit. Mi-am ridicat gulerul pardesiului si am pornit repede spre Piaţa Aurarilor. Era frig si batea vântul în rafale puternice, aerul umed si rece îmi intra prin haina pâna la oase, dar îmi calma creierul infierbântat de gânduri. În faţa teatrului m-am oprit: n-avea nici un rost sa merg la ea! De ce, pentru ce sa bat la usa Mihaelei acum, în miezul noptii, cu mâinile goale, cu o scuza explicativa în care nici eu nu credeam, si mai ales, sub ce pretext? 

Am coborat pe bulevard, de-a lungul vechiului zid pana spre gara, cu mainile adanc infipte in buzunare, cu pasul intins. Apoi m-am intors, pe acelasi trotuar, cu vantul sufland din spate si tin minte ca am mantuit vreo trei tigari. Acasa. Am stat in intuneric, intins pe pat, cu ochii deschisi incercand sa fixez un punct prin lumina venita pe fereastra de la unicul felinar al strazii, un bloc mai incolo. Nu ma puteam gandi la nimic, aveam un vid inapoia fruntii si doar derulam, ca un aparat de proiectie vechi, franturi de imagini din ultimele zile. Intr-un tarziu am cazut intr-un somn greu din care m-am desteptat abia cand se apropia amiaza.

doi

Gospodina, singura si plictisita de singuratate, fraulein Inge, puţin trecuta de 60 de ani, cu par roscat, saptamanal aranjat cu bigudiuri mari, slaba si cu vorba usor taraganata, era proprietara casei pe care o imparţea cu chiriasii ei: eu, Geo si Duduia. George, in ultimul an la medicina, scump si la vorba si la vedere, isi petrecea mai tot timpul, zi sau noapte, la spital. Acolo manca, acolo dormea. Cel de-al treilea chirias era o nepoata mai saracuta a unui profesor universitar si ziarist, pe care intamplator il aveam profesor de specializare. Cu George eram bun prieten. Locuisem impreuna si in anul trecut, tot aici. Ne-a placut ca aveam fiecare camera lui, liniste si eram la zece minute de centru: eu aproape de facultate, el aproape de spital. In plus, chiria era acceptabila, iar fraulein Inge inţelegatoare. Dar despre fata asta stiam doar ca e studenta in primul an la litere si ca unchiul ei, profesorul, i-o daduse gazdei mele in grija. N-o prea vedeam, dar o idee despre ea ajunsesem sa imi fac: intruchipa genul de mironosita, aparent grava si delicata, usurica la minte, daca nu chiar prostuta, sigur suferinda de melancolie in stadiu cronicizat. Fiinta asta parea o enigmatica fantoma a Ofeliei, mereu inchisa in camera ei, lipsita de ceea ce pentru jurnalistul din mine era vital: comunicarea. Mesele luate separat, ca si existenta a doua bai in apartament ne simplificau viata particulara. In concluzie, relatiile noastre se reduceau la politicosul “buna ziua”. Nici macar numele nu i-l stiam; si nici nu ma interesa. Fraulein o pomenea foarte rar, si atunci, invariabil, o numea “Duduia”.
Urma intr-adevar sa mananc, dar nu atunci, ci la masa festiva pe care dumneaei o pregatise in cinstea onomasticii domnisoarei Gabriela Arama, nimeni alta decat Duduia. As fi sarit fericit peste respectivul festin, insa invitatul de onoare era celebrul unchi, exigentul meu profesor. Şi asta n-ar fi atarnat chiar asa de greu, insa binevoitoarea mea gazda ii impuiase urechile cu laude la adresa mea si pasamite, nu ma puteam dezminti. Deci temutul personaj abia astepta sa ne intalnim. Eu nu. Daca de telefonul patronului (de la o companie “germana“ si falimentara) care umbla sa ma angajeze - in ciuda refuzurilor mele - as fi reusit sa ma eschivez cumva, nu acelasi lucru il puteam spune despre revederea planuita, mai bine zis premeditata, de Fraulein Inge.
In concluzie, a trebuit sa fac inca doua drumuri in oras. Primul, in Piaţa Unirii, ca sa cumpar crizanteme pentru “dineu” - porunca de la stapanire. La o strada mai incolo statea singurul meu prieten adevarat, Nichita, asa ca i-am facut o vizita fugara si mai ales, disperata. Al doilea drum ma purta in cealalta parte a orasului, la doamna Rosemarie Samson, cea care asigura dulciurile si “buna dispozite”- cum numea dumneaei vinul. La Nichita am ajuns intr-o suflare, cu haina descheiata, cu manusile intr-o mana si cu snopul de crizanteme albe la subrat. Apartamentul n-are sonerie, iar consemnul nostru erau trei batai scurte. De data asta insa bateam intr-una, destul de tare si, printre gafaieli mai imploram: “deschide, prietene; trebuie sa fii acasa, eu sunt, e de rau, Nichita…” A deschis mai repede decat ma asteptam asa ca, pentru cateva clipe, l-am privit tamp si descumpanit. Abia dupa un pahar cu apa pe care l-am sorbit incet, inghititura cu inghititura, i-am prezentat dilema in care, fara doar si poate, ma aflam. Douazeci de minute mai tarziu, plecam de la el alt om, linistit, gata sa infrunt situatia; omul asta are darul inascut de a ma calma… Am mai cumparat un brat de cizanteme, ca sa-mi fac curaj. Frumoase erau crizantemele alea, in inceputul de noiembrie, mari, albe, cu miros de toamna tarzie…
Am livrat-o la domiciliu si pe nemtoaica Rosemarie Samson, prietena si coetnica gazdei mele, sotie unui colonel disparut in al doilea razboi mondial si pe care il pomenea la fiecare al zecelea cuvant ca fiind “sotul meu, generalul”. Poate ca povestile batranei nemtoaice nu erau tocmai pe gustul meu, insa prajiturile, cu siguranta meritau eforturile prelungite - si din partea ei, si din a mea. Acasa, agitandu-se in drumurile dintre bucatarie si sufragerie, o descoperisem cu placere pe Madamme. Aceasta doamna, pe numele sau Iulia Popescu, era profesoara de franceza si locuia pe atunci vizavi de noi. Vizita destul de des Franta – avea rude si amici la Marsilia - si, recent intoarsa din voiaj, ne adusese pentru sarbatorire branzeturi fine si sampanie. Plus o surpriza in peisajul apartamentului nostru: pe dulcea ei nepotica. Numele odraslei era Oana; “dragut nume”, am zis doar ca sa nu tac, si rau am facut, caci micuta s-a infipt in fata mea, mi-a intins simandicoasa mana precum cucoanele si a accentuat peltic : “domnisoara Oana”. In loc sa-i sarut manuţa intinsa, care purta urme ale serioaselor lectii de scris liniute si bastonase, am mangaiat-o parinteste pe crestet, ceea ce i-a displacut evident, caci mi-a rasplatit gestul de afectiune cu un sut in fluierul piciorului stang, pe care nu l-am mai simtit toata seara.

Uitasem complet de Mihaela.

( va urma )

unu

Afara era o zi urata de toamna. Noiembrie nu mi-a placut niciodata - numai ploi, vant, frunze moarte alergand pe trotuare posomorate, umezeala rece care-ti patrunde prin hainele jilave si peste toate astea, ceata invaluind orasul amortit. Ma trezisem insa bine-dispus si nici macar vremea urata nu reusise sa ma deranjeze. Da, ma simteam bine in zilele de opt ale fiecarei luni cand mama, grijulie, imi trimitea bani. Nu era o suma mare, dar adunata cu bursa imi asigura un oarecare confort financiar. Opt noiembrie, de Sf. Mihail si Gavril era sarbatoare si banii de acasa imi picau tocmai bine fiindca o prietena, Mihaela, ma invitase dupa-amiaza la ea.

Nu insemna nimic pentru mine aceasta fata frivola, numai piele si os, machiata cu prea mult ocru, cu sâni mici si manifestari zgomotoase, pe care o vedeam lipsita de farmec feminin. Parul in onduleuri calde, naturale, lung pana la brau, odata castaniu, ii imbraca, blond acum, umerii uscati. Şi Doamne, orice imbraca tot nu reusea sa scape de aerul nesigur al tarancutei care fusese, emancipata printr-o spoiala de haine nemtesti second-hand si parfum dulce. Nu era respingatoare, ba mai degraba imi parea draguta. Ramasesem in unele nopti la ea si avusese grija sa se afle in cercul nostru de amici, asa ca treceam oarecum drept un cuplu.
Locuia in Piata Aurarilor la mansarda unei case albastre. O camaruta varuita in alb, cat o cutie de chibrituri, in care podelele acoperite cu doua covorase rosii trosneau la fiecare pas. In spatiul stramt se sufocau inghesuite de-a lungul unui perete cu inceput de igrasie, dulapul cu doua usi, inalt , pe care zacea o valiza enorma, apoi un vechi cufar de calatorie cu incuietoarea ruginita si, in colt, masa si trei scaune cu spatar. In fata ferestrei prea mari, aproape de masa, pe un trepied de fier vopsit in rosu, statea o plita cu doua ochiuri. Plita si un dulapior de vase erau toata bucataria Mihaelei. Şi peste tot o curatenie de farmacie. Lipit de celalalt perete, patul dublu cu tablii din fier forjat rasucit in desene complicate ocupa singur jumătate din camera. Langa usa, in unicul coltisor ramas, astepta incarcata cu zeci de cutii si cutiute de farduri sau de bijuterii, cu sticlute de parfum mai pline sau mai goale, masuta de toaleta si oglinda cu marginile pline de fotografii color infatisand staruri de cinema in voga. Şi, dupa usa, sprijinit intre dulap si perete, se acundea un scaun cu spatar, schiop. Asa traia Mihaela. De cate ori statusem intins pe patul acoperit cu cerga privind prin camera in timp ce fumam, in timp ce Mihaela dormea respirand molcom langa mine… O simpla camera, atat era atunci. Şi Mihaela … Nu stia sa zambeasca; surasul pe fata ei ar fi parut natang. Mihaela radea. Radea intr-una – un ras ascutit, in rafale scurte si atunci buzele subtiri, puternic rosite dezveleau doua siruri de dinti frumosi, marunti si sidefii, iar ochii, mici si apropiati de radacina nasului in vant, se transformau in doua liniute oblice. Ochii negri ai Mihaelei erau poarta spre sufletul ei, poarta pe care nu a deschis-o niciodata. Poate ca si din vina mea. Ma gandisem - marturisesc, nu prea mult – fiindca orice cadou pentru o astfel de Mihaela imi parea ca se vrea a fi ceva strident, colorat si zdranganitor – sa-i cumpar o pereche de cercei din aceia lungi, fantezişti, din sticla colorata cu zeci de fatete, dar renuntasem in favoarea unor papuci de casa: doua pisicute tigrate, alb si bleumarin. Odata cadoul cumparat, imi ramanea o gramada de timp liber pe care, neavand cursuri, trebuia sa-l umplu cu ceva.

Ma indreptam incet spre casa; bausem o cafea dimineata devreme insa frigul ma impingea parca spre o a doua. Fraulein Inge parca imi citise gandul: de cum am intrat in holul mic, proaspat zugravit intr-un roz optimist si linistitor, m-a invaluit mirosul cafelei tocmai rajnita, pe care gazda mea o prepara excelent. Caldura, lumina puternica a becului din camera, ceasca de cafea aburind, toate contrastau in mod evident cu ziua inorata, cu vantul rece si patrunzator de afara, cu zbuciumul frunzelor tot mai rare ale mesteacanului de pe alee. Şi o liniste neobosnuita pentru ora asta din zi se strecurase in aer. Fara nici o tinta gandurile imi umblau de colo colo ca niste pasari ce zboara de dragul zborului si se agita fara un scop anume. Priveam papucii-pisica pe care ii cumparasem Mihaelei si pe care vanzatoarea nu catadixise sa mi-i impacheteze si tot plimbandu-mi ochii de la scrinul acoperit de foi, carti si dictionare, din al carui picior sarisera candva doua aschii groase si apoi la ceasul cu cuc fixat pe peretele din fata, mi-am amintit ca trebuia sa primesc un telefon important chiar atunci seara. Fara-ndoiala ca la neverosimil balaia Mihaela urma sa merg din moment ce-i promisesem. In invitatia ei abia soptita si incheiata cu o strangere grabita de mana se insinuase o anume promisiune si imi doream sa nu fie tocmai asta motivul pentru care anulasem ideea cerceilor ieftini. Fraulein Inge, mereu grijulie cu chiriasii ei venise sa ma cheme la masa sau cel putin asa credeam. Imi era intr-adevar foame – trecuse de ora trei – iar banii pe care tocmai ii dadusem imi asigurau, in ceea ce o privea, o masa cu cel putin doua feluri.

( va urma )

Ilustratia: Chemin de nuit - Geraldine de TARR