CINCI

Se apropie Craciunul cu pasi repezi si mama plange la telefon. S-a dus tanti Nina. 

Sora mai mare a mamei, Elena pe numele de botez, avea 13 ani cand s-a casatorit. Ofiterul Lazar Octavian a luat-o de la parinti cu nunta modesta, desi fata avea zestre buna si, tot in noaptea nuntii, dupa petrecere, a adus-o inapoi, inlacrimata si speriata de casa straina. Acolo a ramas inca un an, timp in care sotul ei o vizita  si-ii aducea carti,  iar ea ii cauta in buzunarele de la tunica dupa bomboane... Copila, blonda si cuminte, il iubea si-l respecta pe domnul amabil, se jucau impreuna de-a statele lumii pe un atas adus de dumnealui tocmai de la Paris, dar nu vroia in ruptul capului sa il urmeze. Intr-o zi de iarna, ca acum, a oprit trasura lui in fata casei si ordonanta a descarcat din ea darurile de la nunta - se desparteau. Le-a primit uimita si fara o vorba, le-a randuit, asa nedeschise, in salonasul mic. Apoi a urcat in trasura si a cerut ordonantei sa o duca la garnizoana. Acolo, ce a vorbit cu comandantul n-a povestit la nimeni niciodata,dar Ofiterul Lazar a gasit, intorcandu-se seara acasa, luminile aprinse si pe sotia sa in prag. Si, timp de 35 de ani nu i-a despartit nimeni si nimic. Unchiul Octavian a murit la 70 de ani cu numele ei pe buze: Nina... 

va urma...

PATRU

       

        Casa era cufundata in liniste, nici o miscare nu se auzea pe hol ori la bucatarie. Ceasul arata ora doua dupa amiaza si inca nici un personaj nu isi facea simtita prezenta. Pe George il banuiam a fi la spital, dar Fraulein? Si Gabriela? Hopa! N-o mai „duduiam”... Fireste, e normal, odata ce ne cunoastem... Posibil sa fie la facultate, desi filologia avea cursuri predominant dimineata. Totusi, cum nu ma interesase niciodata subiectul, l-am lasat si acum suspendat in intrebare si am intrat in bucatarie pentru ritualul cafelei.  Am prins cursurile de dupa-amiaza si ziua a trecut pe nesimtite. Seara am intrat cu Nichita la teatru; se juca „Idiotul”.
        Weekend-ul si apoi saptamanile urmatoare s-au scurs intre facultate si ziarul la care incepusem sa colaborez  cu un an in urma. Am lucrat enorm pentru ca, in perioada sarbatorilor de iarna, nu prea veneau colegii la serviciu si greul ramanea pe umerii nostri, ai colaboratorilor. Unde mai pui ca urma ca, din februarie, sa devin angajat cu norma intreaga. Plecam dimineata la redactie si ajungeam acasa mai mult noaptea, frant, doar ca sa fac un dus si sa dorm. Ma puteam lua de mana cu George. In prima zi din vacanta de iarna, dupa corecturi la ziar, absorbit in rutina, m-am dus la universitate. In fata intrarii m-am oprit ca electrocutat: cladirea parea pustie, luminile stinse faceau ferestrele sa ma fixeze in loc si eu asteptam sa le vad clipind, ochi imensi si orbi. M-am scuturat ca trezit din vis si, incheindu-mi haina, am lasat Universitatea si Primaria in urma si am traversat spre Hotel Bulevard. In dreptul Parcului Astra era un grup galagios de fete si baieti, studenti ca si mine, adunati in jurul unui morman de rucsace mari, gata de plecare. Am recunoscut dintr-o privire doua prietene ale Mihaelei, asa ca am virat dreapta, prea tarziu totusi. „Max! Max!” – isi fluturau manusile in aerul rece si le-am facut un semn de adio cu mana, sugerand ca ma grabesc ingrozitor. Prima seara in care sunt liber si nu stiu ce sa fac. Mi-e foame si simt oboseala in genunchi si in umeri, imi par mai grei ca azi dimineata si fac un efort sa ma transport pana la Crama lui Don Titi unde imi comand o cana de vin fiert si-o pita cu fasole. Mi-e drag localul, mi-e drag Don Titi. Studentii se dau in vant dupa crama lui cu intrare stramta si mese de lemn grosier, cu scari mici si incaperi pline de rasete si voie buna, de muzica iscata din corzi de chitari  si voci timide, si afumate din belsug de tigari. Aprind si eu una si contnui sa sprijin zidul, cu ochii dupa vreun scaun liber. Beau vinul la barul inalt, platesc, iau felia de paine cu fasole si ies. Sunt la doua minute de Piata Aurarilor, insa decid s-o iau incet spre casa. La Imparatul Romanilor e forfota mare, puhoi de lume stransa in fata hotelului si trebuie sa ma lupt ceva pana sa razbesc prin harmalaie. Am lasat o parte din fasole pe imbracamintea celor din multime, asa ca arunc painea langa o bancuta sub care sta un caine salb si roscovan. Cobor prin parculet si traversez in fata teatrului, cu ochii la afise; parca as intra. Ma simt tentat sa evadez in alta lume, una in care sa nu trebuiasca sa vorbesc, sa ma misc, sa raspund pentru nimic: o lume in care sa fiu doar martor. „Nunta lui Figaro”, a lui Ranin. Iau bilet, desi am mai vazut-o si intru. Ma binedispune si simt ca imi voi trage energia de aici pentru cateva zile.

trei

                    Soseau  musafirii  si era din ce in ce  mai ciudat, fiindca toti erau prieteni ai gazdei mele, nimeni din familia sau colegii fetei. Abia asteptam venirea profesorului, dar el sunase  sa anunte ca intarzie. Duduia, ma rog, Gabriela, nu statea cu oaspetii in sufragerie, ci pregatea senvisuri si cafele singura in bucatarie, dar parea ca nimanui nu-i pasa. Singurul ei invitat, profesorul, intarzia. Eram intrigat. Toata lumea in sufragerie se simţea bine. Am parasit incaperea fiindca nu puteam sa nu ma intreb: de ce o amana - e doar ziua ei. Vine cu sotia? Oare ii va darui ceva scump, deosebit? - pentru ca, asa cum il cunosteam  eu, d-l Arama era o mostra de zgarcenie nemaivazuta. I-o aduce totusi ceva? m-am intrebat ironic. “Nici eu nu i-am luat nimic”, a venit de undeva un fel de raspuns mai puţin ironic si mai mult ingrijorat. M-am asezat pe un fotoliu in hol. Oare George vine? “ Asa a promis, dar tu il stii cum e …” mi-a raspuns Madamme. Am tresarit – nu realizasem ca rostisem intrebarea cu glas tare. …Hartie de impachetat… “Am”, m-a surprins din nou raspunsul ei la o alta intrebare pe care o crezusem nerostita. “…inca sase sortimente”, continuase raspunsul adresat cu care era adancita intr-o discuţie despre branzeturi.
                  La mine in camera era liniste si cald. Dincolo deschisesera geamurile; aici insa aerul parea mai dens. Cautam ceva de impachetat, desi stiam sigur ca nu detin asa ceva. Dar era ziua contrazicerilor: am gasit o cutie pentru cadouri in care statea impachetat un pulovar albastru. Uitasem de el; tot mama… Era moale si l-am imbracat. Tot ce a trebuit sa fac a fost sa asez in cutia goala papucii-pisica si gata cadoul.       
                 Nu imi venea sa cred. Profesorul a telefonat din nou: ii era imposibil sa ajunga. Desi era trista, obrajii Duduii  prindeau  culoare. Asadar nu  era deloc apropiata de unchiul ei, de familia lui.  Nu stiu de ce, dar m-am bucurat pentru ea;  scapase  poate de o intalnire  stanjenitoare. Paradoxal,  dar  si eu ma  simteam  mai  bine. Ultimul a ajuns George,  intarziat  din  cauza  unui  pacient cu certe  inclinatii  spre violenta.
Petrecera se încinsese de-a dreptul când mi-am aruncat privirea catre ceas: 22:27; imposibil! Când a trecut timpul?  Parea ca ne-am adunat doar de un ceas, pe când noi „schimbam impresii”, dansam si ne delectam gastronomic de vreo cinci. Prima care a dat dovada de realism a fost micuta Oana scâncind, natural, unica sa nevoie si dorinta: mi-e somn. Astfel ne-am luat la revedere de la Madamme si de la îngerasul ei, si tot astfel s-a dat si un fel de semnal de încheiere a serii. „Doamna general” si înca alte trei doamne din acelasi leat au suferit spontan caderi nervoase din cele mai putin verosimile, totusi nimic care sa nu poata fi solutionat cu un paharel de visinata, mult tact din partea Gabrielei si calm din a mea.  Fraulein Inge a gasit solutia optima: generalissima ramâne la noi peste noapte, iar eu le voi conduce – cu taxiul, bineînteles – pe celelalte trei catre domicilii; ceea ce am si facut. Pe drumul de întoarcere însa, mi-a rasarit în minte Mihaela; Dumnezeule, cum de-am uitat cu totul de ea?! Avusese invitaţi, desigur, doi dintre ei îmi erau amici, dar ma asteptase negresit în tot acest timp. Am platit taxiul, dar odată ajuns acasa m-am razgândit. Mi-am ridicat gulerul pardesiului si am pornit repede spre Piaţa Aurarilor. Era frig si batea vântul în rafale puternice, aerul umed si rece îmi intra prin haina pâna la oase, dar îmi calma creierul infierbântat de gânduri. În faţa teatrului m-am oprit: n-avea nici un rost sa merg la ea! De ce, pentru ce sa bat la usa Mihaelei acum, în miezul noptii, cu mâinile goale, cu o scuza explicativa în care nici eu nu credeam, si mai ales, sub ce pretext? 

Am coborat pe bulevard, de-a lungul vechiului zid pana spre gara, cu mainile adanc infipte in buzunare, cu pasul intins. Apoi m-am intors, pe acelasi trotuar, cu vantul sufland din spate si tin minte ca am mantuit vreo trei tigari. Acasa. Am stat in intuneric, intins pe pat, cu ochii deschisi incercand sa fixez un punct prin lumina venita pe fereastra de la unicul felinar al strazii, un bloc mai incolo. Nu ma puteam gandi la nimic, aveam un vid inapoia fruntii si doar derulam, ca un aparat de proiectie vechi, franturi de imagini din ultimele zile. Intr-un tarziu am cazut intr-un somn greu din care m-am desteptat abia cand se apropia amiaza.