doi

Gospodina, singura si plictisita de singuratate, fraulein Inge, puţin trecuta de 60 de ani, cu par roscat, saptamanal aranjat cu bigudiuri mari, slaba si cu vorba usor taraganata, era proprietara casei pe care o imparţea cu chiriasii ei: eu, Geo si Duduia. George, in ultimul an la medicina, scump si la vorba si la vedere, isi petrecea mai tot timpul, zi sau noapte, la spital. Acolo manca, acolo dormea. Cel de-al treilea chirias era o nepoata mai saracuta a unui profesor universitar si ziarist, pe care intamplator il aveam profesor de specializare. Cu George eram bun prieten. Locuisem impreuna si in anul trecut, tot aici. Ne-a placut ca aveam fiecare camera lui, liniste si eram la zece minute de centru: eu aproape de facultate, el aproape de spital. In plus, chiria era acceptabila, iar fraulein Inge inţelegatoare. Dar despre fata asta stiam doar ca e studenta in primul an la litere si ca unchiul ei, profesorul, i-o daduse gazdei mele in grija. N-o prea vedeam, dar o idee despre ea ajunsesem sa imi fac: intruchipa genul de mironosita, aparent grava si delicata, usurica la minte, daca nu chiar prostuta, sigur suferinda de melancolie in stadiu cronicizat. Fiinta asta parea o enigmatica fantoma a Ofeliei, mereu inchisa in camera ei, lipsita de ceea ce pentru jurnalistul din mine era vital: comunicarea. Mesele luate separat, ca si existenta a doua bai in apartament ne simplificau viata particulara. In concluzie, relatiile noastre se reduceau la politicosul “buna ziua”. Nici macar numele nu i-l stiam; si nici nu ma interesa. Fraulein o pomenea foarte rar, si atunci, invariabil, o numea “Duduia”.
Urma intr-adevar sa mananc, dar nu atunci, ci la masa festiva pe care dumneaei o pregatise in cinstea onomasticii domnisoarei Gabriela Arama, nimeni alta decat Duduia. As fi sarit fericit peste respectivul festin, insa invitatul de onoare era celebrul unchi, exigentul meu profesor. Şi asta n-ar fi atarnat chiar asa de greu, insa binevoitoarea mea gazda ii impuiase urechile cu laude la adresa mea si pasamite, nu ma puteam dezminti. Deci temutul personaj abia astepta sa ne intalnim. Eu nu. Daca de telefonul patronului (de la o companie “germana“ si falimentara) care umbla sa ma angajeze - in ciuda refuzurilor mele - as fi reusit sa ma eschivez cumva, nu acelasi lucru il puteam spune despre revederea planuita, mai bine zis premeditata, de Fraulein Inge.
In concluzie, a trebuit sa fac inca doua drumuri in oras. Primul, in Piaţa Unirii, ca sa cumpar crizanteme pentru “dineu” - porunca de la stapanire. La o strada mai incolo statea singurul meu prieten adevarat, Nichita, asa ca i-am facut o vizita fugara si mai ales, disperata. Al doilea drum ma purta in cealalta parte a orasului, la doamna Rosemarie Samson, cea care asigura dulciurile si “buna dispozite”- cum numea dumneaei vinul. La Nichita am ajuns intr-o suflare, cu haina descheiata, cu manusile intr-o mana si cu snopul de crizanteme albe la subrat. Apartamentul n-are sonerie, iar consemnul nostru erau trei batai scurte. De data asta insa bateam intr-una, destul de tare si, printre gafaieli mai imploram: “deschide, prietene; trebuie sa fii acasa, eu sunt, e de rau, Nichita…” A deschis mai repede decat ma asteptam asa ca, pentru cateva clipe, l-am privit tamp si descumpanit. Abia dupa un pahar cu apa pe care l-am sorbit incet, inghititura cu inghititura, i-am prezentat dilema in care, fara doar si poate, ma aflam. Douazeci de minute mai tarziu, plecam de la el alt om, linistit, gata sa infrunt situatia; omul asta are darul inascut de a ma calma… Am mai cumparat un brat de cizanteme, ca sa-mi fac curaj. Frumoase erau crizantemele alea, in inceputul de noiembrie, mari, albe, cu miros de toamna tarzie…
Am livrat-o la domiciliu si pe nemtoaica Rosemarie Samson, prietena si coetnica gazdei mele, sotie unui colonel disparut in al doilea razboi mondial si pe care il pomenea la fiecare al zecelea cuvant ca fiind “sotul meu, generalul”. Poate ca povestile batranei nemtoaice nu erau tocmai pe gustul meu, insa prajiturile, cu siguranta meritau eforturile prelungite - si din partea ei, si din a mea. Acasa, agitandu-se in drumurile dintre bucatarie si sufragerie, o descoperisem cu placere pe Madamme. Aceasta doamna, pe numele sau Iulia Popescu, era profesoara de franceza si locuia pe atunci vizavi de noi. Vizita destul de des Franta – avea rude si amici la Marsilia - si, recent intoarsa din voiaj, ne adusese pentru sarbatorire branzeturi fine si sampanie. Plus o surpriza in peisajul apartamentului nostru: pe dulcea ei nepotica. Numele odraslei era Oana; “dragut nume”, am zis doar ca sa nu tac, si rau am facut, caci micuta s-a infipt in fata mea, mi-a intins simandicoasa mana precum cucoanele si a accentuat peltic : “domnisoara Oana”. In loc sa-i sarut manuţa intinsa, care purta urme ale serioaselor lectii de scris liniute si bastonase, am mangaiat-o parinteste pe crestet, ceea ce i-a displacut evident, caci mi-a rasplatit gestul de afectiune cu un sut in fluierul piciorului stang, pe care nu l-am mai simtit toata seara.

Uitasem complet de Mihaela.

( va urma )

unu

Afara era o zi urata de toamna. Noiembrie nu mi-a placut niciodata - numai ploi, vant, frunze moarte alergand pe trotuare posomorate, umezeala rece care-ti patrunde prin hainele jilave si peste toate astea, ceata invaluind orasul amortit. Ma trezisem insa bine-dispus si nici macar vremea urata nu reusise sa ma deranjeze. Da, ma simteam bine in zilele de opt ale fiecarei luni cand mama, grijulie, imi trimitea bani. Nu era o suma mare, dar adunata cu bursa imi asigura un oarecare confort financiar. Opt noiembrie, de Sf. Mihail si Gavril era sarbatoare si banii de acasa imi picau tocmai bine fiindca o prietena, Mihaela, ma invitase dupa-amiaza la ea.

Nu insemna nimic pentru mine aceasta fata frivola, numai piele si os, machiata cu prea mult ocru, cu sâni mici si manifestari zgomotoase, pe care o vedeam lipsita de farmec feminin. Parul in onduleuri calde, naturale, lung pana la brau, odata castaniu, ii imbraca, blond acum, umerii uscati. Şi Doamne, orice imbraca tot nu reusea sa scape de aerul nesigur al tarancutei care fusese, emancipata printr-o spoiala de haine nemtesti second-hand si parfum dulce. Nu era respingatoare, ba mai degraba imi parea draguta. Ramasesem in unele nopti la ea si avusese grija sa se afle in cercul nostru de amici, asa ca treceam oarecum drept un cuplu.
Locuia in Piata Aurarilor la mansarda unei case albastre. O camaruta varuita in alb, cat o cutie de chibrituri, in care podelele acoperite cu doua covorase rosii trosneau la fiecare pas. In spatiul stramt se sufocau inghesuite de-a lungul unui perete cu inceput de igrasie, dulapul cu doua usi, inalt , pe care zacea o valiza enorma, apoi un vechi cufar de calatorie cu incuietoarea ruginita si, in colt, masa si trei scaune cu spatar. In fata ferestrei prea mari, aproape de masa, pe un trepied de fier vopsit in rosu, statea o plita cu doua ochiuri. Plita si un dulapior de vase erau toata bucataria Mihaelei. Şi peste tot o curatenie de farmacie. Lipit de celalalt perete, patul dublu cu tablii din fier forjat rasucit in desene complicate ocupa singur jumătate din camera. Langa usa, in unicul coltisor ramas, astepta incarcata cu zeci de cutii si cutiute de farduri sau de bijuterii, cu sticlute de parfum mai pline sau mai goale, masuta de toaleta si oglinda cu marginile pline de fotografii color infatisand staruri de cinema in voga. Şi, dupa usa, sprijinit intre dulap si perete, se acundea un scaun cu spatar, schiop. Asa traia Mihaela. De cate ori statusem intins pe patul acoperit cu cerga privind prin camera in timp ce fumam, in timp ce Mihaela dormea respirand molcom langa mine… O simpla camera, atat era atunci. Şi Mihaela … Nu stia sa zambeasca; surasul pe fata ei ar fi parut natang. Mihaela radea. Radea intr-una – un ras ascutit, in rafale scurte si atunci buzele subtiri, puternic rosite dezveleau doua siruri de dinti frumosi, marunti si sidefii, iar ochii, mici si apropiati de radacina nasului in vant, se transformau in doua liniute oblice. Ochii negri ai Mihaelei erau poarta spre sufletul ei, poarta pe care nu a deschis-o niciodata. Poate ca si din vina mea. Ma gandisem - marturisesc, nu prea mult – fiindca orice cadou pentru o astfel de Mihaela imi parea ca se vrea a fi ceva strident, colorat si zdranganitor – sa-i cumpar o pereche de cercei din aceia lungi, fantezişti, din sticla colorata cu zeci de fatete, dar renuntasem in favoarea unor papuci de casa: doua pisicute tigrate, alb si bleumarin. Odata cadoul cumparat, imi ramanea o gramada de timp liber pe care, neavand cursuri, trebuia sa-l umplu cu ceva.

Ma indreptam incet spre casa; bausem o cafea dimineata devreme insa frigul ma impingea parca spre o a doua. Fraulein Inge parca imi citise gandul: de cum am intrat in holul mic, proaspat zugravit intr-un roz optimist si linistitor, m-a invaluit mirosul cafelei tocmai rajnita, pe care gazda mea o prepara excelent. Caldura, lumina puternica a becului din camera, ceasca de cafea aburind, toate contrastau in mod evident cu ziua inorata, cu vantul rece si patrunzator de afara, cu zbuciumul frunzelor tot mai rare ale mesteacanului de pe alee. Şi o liniste neobosnuita pentru ora asta din zi se strecurase in aer. Fara nici o tinta gandurile imi umblau de colo colo ca niste pasari ce zboara de dragul zborului si se agita fara un scop anume. Priveam papucii-pisica pe care ii cumparasem Mihaelei si pe care vanzatoarea nu catadixise sa mi-i impacheteze si tot plimbandu-mi ochii de la scrinul acoperit de foi, carti si dictionare, din al carui picior sarisera candva doua aschii groase si apoi la ceasul cu cuc fixat pe peretele din fata, mi-am amintit ca trebuia sa primesc un telefon important chiar atunci seara. Fara-ndoiala ca la neverosimil balaia Mihaela urma sa merg din moment ce-i promisesem. In invitatia ei abia soptita si incheiata cu o strangere grabita de mana se insinuase o anume promisiune si imi doream sa nu fie tocmai asta motivul pentru care anulasem ideea cerceilor ieftini. Fraulein Inge, mereu grijulie cu chiriasii ei venise sa ma cheme la masa sau cel putin asa credeam. Imi era intr-adevar foame – trecuse de ora trei – iar banii pe care tocmai ii dadusem imi asigurau, in ceea ce o privea, o masa cu cel putin doua feluri.

( va urma )

Ilustratia: Chemin de nuit - Geraldine de TARR